E frumoasă de nedescris, nici tânără nici bătrână, ca o femeie la treizeci şi nouă de ani, cu faţa strălucind în lumina unui apus de septembrie care-i aduce aminte de toate iubirile ei pătimaşe, de toate lacrimile ei fierbinţi de mamă, soră, soţie sau amantă de circumstanţă… femeie care şi-a dat trupul (niciodată sufletul) pentru o iluzie de moment în care au crezut copiii clipei tulburi…
Perfectă prin conşteintizarea imperfecţiunii sale de Evă mereu sacrificată şi chiar prin acest fapt sanctificată de două mii de ani ca părtaşă cu Dumnezeu la stăpânirea lumii, e chiar cu mult mai fascinantă cu trecerea timpului decât o tânără fecioară cu pieptul tresăltând la auzul primei ziceri de dragoste, zicere curată ca o cântare a cântărilor înainte de-a fi fost pângărită inima femeii şi glasul viorii.
Tainică, prin tăcerea clocotitoare în care cuvintele fierb cu zgomot imperceptibil aducând la suprafaţă doar bocet prelung de doină încropită din nai şi caval, fluier şi bucium cu ecou zdrobit în coastă de munte care-şi doarme legenda.
Maiestuoasă, prin poemele dumnezeieşti care-i acoperă pieptul ca o cămaşă subţire de in topit în lacrima limpede şi fierbinte a unei ţărănci bătrâne care urzeşte pânza împletind rugăciuni pentru cei de-o fiinţă la fel cu cei din nefiinţă.
E vie, prin secretul aproape dumnezeiesc al unui dascăl de ţară care împărtăşeşte o poveste despre neam şi flacără unor prunci într-a căror suflete, cuvântul mumă n-a fost atins de nici un răsuflet murdar, într-a căror piepturi dospesc colinde despre naşterea Domnului nostru, Iisus Hristos, cel unul mărturisitor cu noi dimpreună despre deşertăciunea lumii acesteia.
Limpede iubitoare prin ţărâna pe care o înobilează cu fel de fel de flori şi de ierburi tămăduitoare, prin apele reci şi limpezi curgătoare în care peştii săgetează precum raza curată a soarelui de aprilie.
E sfântă, prin culoarea secretă a pictorului de biserici care, ospătând umil, prin dania vreunui sătean milos, zugrăveşte ca nimeni altul înainte sau după sine, chipul Mariei pe catapeteasma unde vor privi implorând ascultarea Domnului nostru, ţărani şi ţărănci neştiutori de legi moderne sau parlamente europene.
E , fatalmente, secretuitor-dăinuitoare prin unduirea zămislitoarea a mâinii olarului care scoate din tăcerea lutului vasul viu şi jucăuş pentru închinarea vinului sau prăznuirea moşilor.
E îndumnezeită de-a pururi prin sculptarea porţilor de lemn şi întocmirea pe vecie a pietrei sub formă de chip.
Perfectă prin conşteintizarea imperfecţiunii sale de Evă mereu sacrificată şi chiar prin acest fapt sanctificată de două mii de ani ca părtaşă cu Dumnezeu la stăpânirea lumii, e chiar cu mult mai fascinantă cu trecerea timpului decât o tânără fecioară cu pieptul tresăltând la auzul primei ziceri de dragoste, zicere curată ca o cântare a cântărilor înainte de-a fi fost pângărită inima femeii şi glasul viorii.
Tainică, prin tăcerea clocotitoare în care cuvintele fierb cu zgomot imperceptibil aducând la suprafaţă doar bocet prelung de doină încropită din nai şi caval, fluier şi bucium cu ecou zdrobit în coastă de munte care-şi doarme legenda.
Maiestuoasă, prin poemele dumnezeieşti care-i acoperă pieptul ca o cămaşă subţire de in topit în lacrima limpede şi fierbinte a unei ţărănci bătrâne care urzeşte pânza împletind rugăciuni pentru cei de-o fiinţă la fel cu cei din nefiinţă.
E vie, prin secretul aproape dumnezeiesc al unui dascăl de ţară care împărtăşeşte o poveste despre neam şi flacără unor prunci într-a căror suflete, cuvântul mumă n-a fost atins de nici un răsuflet murdar, într-a căror piepturi dospesc colinde despre naşterea Domnului nostru, Iisus Hristos, cel unul mărturisitor cu noi dimpreună despre deşertăciunea lumii acesteia.
Limpede iubitoare prin ţărâna pe care o înobilează cu fel de fel de flori şi de ierburi tămăduitoare, prin apele reci şi limpezi curgătoare în care peştii săgetează precum raza curată a soarelui de aprilie.
E sfântă, prin culoarea secretă a pictorului de biserici care, ospătând umil, prin dania vreunui sătean milos, zugrăveşte ca nimeni altul înainte sau după sine, chipul Mariei pe catapeteasma unde vor privi implorând ascultarea Domnului nostru, ţărani şi ţărănci neştiutori de legi moderne sau parlamente europene.
E , fatalmente, secretuitor-dăinuitoare prin unduirea zămislitoarea a mâinii olarului care scoate din tăcerea lutului vasul viu şi jucăuş pentru închinarea vinului sau prăznuirea moşilor.
E îndumnezeită de-a pururi prin sculptarea porţilor de lemn şi întocmirea pe vecie a pietrei sub formă de chip.
E România mea, secretă, adânc tăcută… nestrigătoare către voi, cei încă necopţi a-i vedea aura!-
Da, sunt româncă, uite, nu mi-e jenă
Am sângele cum spuneţi voi, fierbinte
Dracula doarme-aci, la mine-n venă
Şi-n oase port romane-aşezăminte
Am sângele cum spuneţi voi, fierbinte
Dracula doarme-aci, la mine-n venă
Şi-n oase port romane-aşezăminte
Eu chiar de tac vorbesc cu voi într-una
Atâtea mii de ani îmi sunt înscrise
Pe pielea mea, încât întotdeauna
Cuvintele-mi apar ca uşi deschise.
Atâtea mii de ani îmi sunt înscrise
Pe pielea mea, încât întotdeauna
Cuvintele-mi apar ca uşi deschise.
Iar mâna mea în veci nu sta-va-ntinsă
La pâinea voastră, aruncată-n silă
Chiar dacă steaua mea demult e stinsă
Mă torn mai bine-n lut decât în milă.
30 Mai 2005
<object width=”4
Artur Silvestri – sau tragismul unui scriitor care a închis ochii cu imaginea României tainice
O să pornim la drum aşa, cu pieptul dezgolit în faţa alicelor de neascultare şi ridiculizare a ceea ce pe noi ne-a străbătut odată pentru totdeauna… ne-a traversat întreaga existenţă într-un moment tainic, insuflat de sfinţenia pământului nostru atât de bătătorit de întâmplări ciudate şi înfricoşător de pilduitoare?
Vom petrece nopţi întregi scriind pagini care nu vor vedea niciodată lumina tiparului într-o lume în care singura libertate nepermisă este aceea de-a-ţi iubi rădăcinile, de-a-ţi evoca martirii, poeţii şi scriitorii de geniu ai neamului care te-a botezat c-un nume aproape interzis!
O să ne stingem timpuriu în calendar, foarte-foarte bătrâni în suflet, cotropiţi de o tristeţe sfâşietoare că nimic nu va mai fi la fel de curat şi aşezat la locul de Dumnezeu hotărât?
O să scriem până în clipa morţii noastre un veşnic testament de speranţă şi iubire pentru nişte oameni care e posibil să nu se mai nască vreodată?
Vom păşi mereu pe lângă ceilalţi cerşind icoana sufletelor lor dintru început? Dorinţa lor de bucurie curată, neamânată şi nemurdărită de nici un concept materialist ?
Aşa vom face, fără îndoială, spun! Având în faţă exemplele scriitorilor români duşi către veşnicie printre care astăzi îl trecem şi pe aromânul Artur Silvestri!
Dumnezeu să te odihnească, truditorule întru cuvânt frumos!
Loredana Cristea
Artur Sivestri s-a născut în 1953 într-o familie de negustori aromâni (din partea mamei) şi de boieri olteni, din familia Iancu Jianu. Strănepot al Mitropolitului Tit Simedrea, ultimul mitropolit al Bucovinei (1945) izgonit de pe scaunul mitropolitan de la Cernăuţi de invazia rusă din aceea vreme.
După ce studiază Filologia la Bucureşti se specializează în Istoria Culturii la Sorbona (1979) şi în Arheologie în Italia (1981), “Trinity Bible Research Center”, University of Madras, India (1992); Doctor honoris causa la Institut d’Estudis Historics Medievals de Catalunya – Barcelona, Spania.
Scriitor român, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor, fondator al consultanţei imobiliare în România, întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti, Artur Silvestri este o personalitate cu activitate excepţională pe tărâmul promovării valorilor autentic româneşti, scriitorul însuşi fiind pentru totdeauna acaparat de glasul sângelui românesc pe care-l simţea jelind doine bănăţene sau hăulind în dulce grai oltenesc, la fel cu tresăltarea inconfundabilă a horelor moldave sau imnurile cântate de 1 Decembrie!
După ce studiază Filologia la Bucureşti se specializează în Istoria Culturii la Sorbona (1979) şi în Arheologie în Italia (1981), “Trinity Bible Research Center”, University of Madras, India (1992); Doctor honoris causa la Institut d’Estudis Historics Medievals de Catalunya – Barcelona, Spania.
Scriitor român, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, editor, fondator al consultanţei imobiliare în România, întemeietor de organizaţii culturale şi cetăţeneşti, Artur Silvestri este o personalitate cu activitate excepţională pe tărâmul promovării valorilor autentic româneşti, scriitorul însuşi fiind pentru totdeauna acaparat de glasul sângelui românesc pe care-l simţea jelind doine bănăţene sau hăulind în dulce grai oltenesc, la fel cu tresăltarea inconfundabilă a horelor moldave sau imnurile cântate de 1 Decembrie!
Artur Silvestri este iniţiatorul proiectului ,,Noii geografii culturale’’, ale cărui efecte sunt resimţite şi recunoscute azi, prin publicarea şi încurajarea talentelor literare locale, apariţia de grupări şi publicaţii literare regionale prin care sunt scoase la lumnă condeie dăruite cu har. Pentru că în concepţia scriitorului, promotorului şi criticului Artur Silvestri a fi scriitor nu este o meserie ci o chemare la partea împărătească a zicerii spre zidire.
A tăcea se spune că este o virtute şi nu contest veridicitatea acestui dicton, numai că a tăcea în faţa defăimării, a distrugerii sentimentului de apartenenţă a individului la naţiunea în sânul căruia s-a născut, a inducerii sentimentului de vinovăţie că aparţii acelei naţiuni pe care eşti indemnat pe căi din ce în ce mai puţin subtile (puse sub egida culturalizării!) să o vezi pusă sub semnul celor mai mari blasfemii… a tăcea în faţa acestor acţiuni e ca şi cum ar veni un individ de stradă, s-ar ospăta la masa ta şi apoi ţi-ar viola soţia şi tânăra fiică, iar tu i-ai ridica osanale şi i-ai face cadouri de Crăciun!
Altfel cum se poate explica tăcerea oamenilor cu greutate din cultura română la expoziţiile de ,,artă” de la New York din august şi actuala expoziţie pornografică din Germania, ambele sub patronajul ICR şi plătite cu sume mari din banii celor care habar nu au despre cum sunt reprezentaţi în lume!
Nu pot să dau fotografii de expoziţiile ICR, sunt de-o hidoşenie neînchipuită şi ar provoca scârbă şi celui mai înfocat ateu. Nu pot să fac nici descrierea acelor exponate pe care numai o minte bolnavă le-ar fi încadrat la categoria ,,Artă”. Pot, în schimb, să vă spun că printre proiectele considerate nepotrivite cu acest eveniment cultural , s-a aflat şi unul care privea comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu!
Mă aflu doar, la început de toamnă în ţara lui Papură Vodă, unde caterinca e pe toate canalele tv, sărăcia e pe masa a mai bine de jumătate din populaţia României, manualele conţin descrieri ale personajelor politice ale zilei, sărindu-i pe Eminescu sau Nichita, bătrânii sunt o armată de strigoi cu spectrul foamei şi al mizeriei întipărit pe chip şi o veşnică plasă goală în mână.
Mă aflu în ţara unde s-a editat un album ,,Eterna şi fascinanta Românie”, ceaslov care a înghiţit 6 milioane de dolari la vremea când a fost tipărit şi care îmi apare acum ca o avampremieră la bătaia de joc prezentă.
Eterna şi fascinata băşcălie
A tăcea se spune că este o virtute şi nu contest veridicitatea acestui dicton, numai că a tăcea în faţa defăimării, a distrugerii sentimentului de apartenenţă a individului la naţiunea în sânul căruia s-a născut, a inducerii sentimentului de vinovăţie că aparţii acelei naţiuni pe care eşti indemnat pe căi din ce în ce mai puţin subtile (puse sub egida culturalizării!) să o vezi pusă sub semnul celor mai mari blasfemii… a tăcea în faţa acestor acţiuni e ca şi cum ar veni un individ de stradă, s-ar ospăta la masa ta şi apoi ţi-ar viola soţia şi tânăra fiică, iar tu i-ai ridica osanale şi i-ai face cadouri de Crăciun!
Altfel cum se poate explica tăcerea oamenilor cu greutate din cultura română la expoziţiile de ,,artă” de la New York din august şi actuala expoziţie pornografică din Germania, ambele sub patronajul ICR şi plătite cu sume mari din banii celor care habar nu au despre cum sunt reprezentaţi în lume!
Nu pot să dau fotografii de expoziţiile ICR, sunt de-o hidoşenie neînchipuită şi ar provoca scârbă şi celui mai înfocat ateu. Nu pot să fac nici descrierea acelor exponate pe care numai o minte bolnavă le-ar fi încadrat la categoria ,,Artă”. Pot, în schimb, să vă spun că printre proiectele considerate nepotrivite cu acest eveniment cultural , s-a aflat şi unul care privea comemorarea a 25 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu!
Mă aflu doar, la început de toamnă în ţara lui Papură Vodă, unde caterinca e pe toate canalele tv, sărăcia e pe masa a mai bine de jumătate din populaţia României, manualele conţin descrieri ale personajelor politice ale zilei, sărindu-i pe Eminescu sau Nichita, bătrânii sunt o armată de strigoi cu spectrul foamei şi al mizeriei întipărit pe chip şi o veşnică plasă goală în mână.
Mă aflu în ţara unde s-a editat un album ,,Eterna şi fascinanta Românie”, ceaslov care a înghiţit 6 milioane de dolari la vremea când a fost tipărit şi care îmi apare acum ca o avampremieră la bătaia de joc prezentă.
Eterna şi fascinata băşcălie
Dacă ar fi să ne întrebăm cât din condiţia de scriitor este opţiune şi cât asumare , nu putem să nu ne gândim la cuvintele poetului american, Robert Frost : „A fi poet nu este o profesiune, ci o condiţie”. Scriitorul ieşean, Ion Maria spunea într-un interviu acordat lui Petruţ Pârvescu: ,,viaţa scriitorului este, în general, grea, plină de necazuri şi renunţări aşa că nimeni nu-şi alege, de drag, aceasta viaţă ci este ales de ea. A fi scriitor nu este o alegere ci un destin pe care ţi-l asumi, pentru care optezi, ştiind bine ce presupune acest destin. Cu mici excepţii, scriitorii trăiesc intr-o sărăcie pe care şi-o asuma constienţi că societatea nu este de partea lor, nu le recunoaşte valoarea si nu le răsplăteşte meritele, sacrificiile, dăruirea’’. Scriitorul este un paria al societăţii, indiferent de coordonatele geografice sau sociale în care vieţuieşte, simpla sa trecere prin timp fiind unică şi de necontestat, datorită obsesiei sale permanente de-a pătrunde şi modela înţelesul cuvintelor, de-a construi stări şi-a crea personaje sau a îmbrăca în artă tragismul condiţiei umane.În cele mai multe cazuri, viaţa scriitorului este caracterizată prin tristeţea golului imens după arderea sa în vederea actului unic al creaţiei – însingurarea faţă de oameni, care-l vor considera, cel mai adesea, nebun, renunţarea la o viaţă personală.
Astăzi citim despre sinuciderea tânărului prozator american, David Foster Wallace, despre care binecunoscutul romancier japonez, Haruki Murakami, spunea în antologia ,,Birthday Stories’’ ;
,, Cred că David Foster Wallace gândeşte în cifre dar scrie în cuvinte, pentru că proza sa are o precizie matematică, cuvintele succedându-se într-un şir logic, corect după toate legile universului. Forever Overhead nu face excepţie, şi descrie traseul unui băiat tânăr de la bazin la trambulină, în după-amiaza caldă a zilei sale de naştere. Rar am văzut proză la persoana a doua care să nu sune ciudat, dar mixtura de precizie şi emoţie cu care Foster îl ghidează pe băiat spre trambulină m-a cucerit.’’
David Wallace Foster, profesor la Colegiul Pomona in Claremont, preda limba engleză şi scrierea creativă, fiind foarte iubit de elevii săi.
Cunoaşte succesul cu romanele „The Broom of the System” (1987), dar se detaşează clar, drept unul dintre cei mai buni prozatori americani contemporani cu romanul „Infinite Jest” (1996).
La prima vedere, omul, scriitorul, profesorul, nu lăsa să se vadă că ar fi avut vreun motiv să părăsească viaţa la numai 46 de ani, în plină forţă creatoare.
Dar şi asta face parte din înstrăinarea de sine pe care o cunoaşte scriitorul odată cu eliberarea primelor sale trăiri, sub formă de scriitură!
Ca un fel eliberare de sub semnul donatorului de sentimente.
Urca. Se ferea să privească în urmă la treptele care fuseseră urcate ba cu zâmbetul larg ca o fereastră a unui interior în care se consumă primele zile ale unei luni de miere, ba posomorât- ca o zi de toamnă ploioasă în care vezi câte un cimitir sub fiecare copac, câte un osuar în fiecare grădină de flori; ba în genunchi, privind o fereastră la etajul zece, deschisă undeva în ceaţa sufletului, de unde ar fi putut… dar se ridicase în ultimul moment şi începuse iar’ să urce.
Două sute optzeci şi patru urca. Nu privea înainte având încă mirosul deşertăciunii pe piept, înăuntrul căruia sufletul, ca o pasăre captivă, ar fi zburat până ar fi picat moartă de oboseală în căutarea timpurilor pe care le cunoştea pe de rost în somn sau în cuvintele care-i răsunau adesea în minte- cuvinte pe care căuta să i le transmită acestui trup în care sălăşluia şi pe care-l consuma cu lăcomia unei flăcări care trosneşte în carnea lemnului tânăr.
Două sute opt zeci şi cinci; împotriva sabiei ăsteia reci a vântului care-i biciuia faţa, pe care dacă ar fi avut putinţa s-o privească în oglindă, n-ar mai fi recunoscut-o. Se transformase în pergament mototolit în buzunarul unui daimon care-ar fi vrut să-i înveţe inima pe de rost, să-i soarbă ultima suflare de pe buzele care ar fi implorat rămânerea cu orice preţ. Aici, printre siluetele cu buze strânse şi ochii maţi. Dintre toate aceste singurătăţi mişcătoare va trebui să-şi aleagă una pe care s-o cunoască pe îndelete, s-o strige în fiecare dimineaţă pe numele cel mic (oare cum s-o numi? ), s-o vadă şi în ceasurile de strălucire dar şi în cele de suferinţă, minciună sau laşitate.
Două sute optzeci şi şase; o lacrimă şi încă una. Se gândi la filosoful de căpătâi, cel care găsise izvorul primei lacrimi legat de izgonirea din Paradis. Poate că era chiar acum şi aici o fiinţă izgonită din Paradis, cu lecţia neascultării învăţată şi asumată totalmente. Urca fără să privească mai sus de următoarea treaptă. Oricine ar fi privit-o ar fi asemuit-o unei cruci ce ridica genunchiul fraged al varstei aducând braţele a îmbrăţişare în întîmpinarea fiecărei dimineţi, o cruce în formă de copac în prag de aprilie, cu toată seva clocotind în coaja mugurilor. Un copac în formă de cruce, presimţind o toamnă cu apus însângerat şi răsărit mieriu.
Două sute optzeci şi patru urca. Nu privea înainte având încă mirosul deşertăciunii pe piept, înăuntrul căruia sufletul, ca o pasăre captivă, ar fi zburat până ar fi picat moartă de oboseală în căutarea timpurilor pe care le cunoştea pe de rost în somn sau în cuvintele care-i răsunau adesea în minte- cuvinte pe care căuta să i le transmită acestui trup în care sălăşluia şi pe care-l consuma cu lăcomia unei flăcări care trosneşte în carnea lemnului tânăr.
Două sute opt zeci şi cinci; împotriva sabiei ăsteia reci a vântului care-i biciuia faţa, pe care dacă ar fi avut putinţa s-o privească în oglindă, n-ar mai fi recunoscut-o. Se transformase în pergament mototolit în buzunarul unui daimon care-ar fi vrut să-i înveţe inima pe de rost, să-i soarbă ultima suflare de pe buzele care ar fi implorat rămânerea cu orice preţ. Aici, printre siluetele cu buze strânse şi ochii maţi. Dintre toate aceste singurătăţi mişcătoare va trebui să-şi aleagă una pe care s-o cunoască pe îndelete, s-o strige în fiecare dimineaţă pe numele cel mic (oare cum s-o numi? ), s-o vadă şi în ceasurile de strălucire dar şi în cele de suferinţă, minciună sau laşitate.
Două sute optzeci şi şase; o lacrimă şi încă una. Se gândi la filosoful de căpătâi, cel care găsise izvorul primei lacrimi legat de izgonirea din Paradis. Poate că era chiar acum şi aici o fiinţă izgonită din Paradis, cu lecţia neascultării învăţată şi asumată totalmente. Urca fără să privească mai sus de următoarea treaptă. Oricine ar fi privit-o ar fi asemuit-o unei cruci ce ridica genunchiul fraged al varstei aducând braţele a îmbrăţişare în întîmpinarea fiecărei dimineţi, o cruce în formă de copac în prag de aprilie, cu toată seva clocotind în coaja mugurilor. Un copac în formă de cruce, presimţind o toamnă cu apus însângerat şi răsărit mieriu.
Două sute opt zeci şi şapte. Urca aruncând, poate fără voie, privirea în sus; zări în capătul treptei o siluetă într-un cerc de foc. Pentru o clipă sau o mie de clipe simţi cum îi ard luminile ochilor din care lacrimile curgeau acum izvor de apă curată care-i potolea usturimea irişilor.
Nu mai urca! Sau i se părea că timpul s-a oprit acolo în secunda în care Cuvântul se oprise, cât ai clipi, in ochi să-i deseneze cu degete pe care sclipeau vocale de aur curat, contur de iarba fiarelor.
Se oprise, înţelegând imediat şi pe deplin, fără să se fi gândit la asta, că urcase înaintea timpului iar treptele înapoi duceau într-un labirint fără capăt: un coridor cu uşi grele, dincolo de care se repeta la infinit aceeaşi comedie sau dramă, doar actorii fiind schimbaţi.
Nu mai era drum de urcat, nici de coborât. Avea să mai rămână acolo pentru un timp nedefinit, ca un orb care absoarbe toate culorile lumii din mirosul vântului de răpciune sau pipăie cu auzul splendoarea unei nocturne de Chopin .
Într-o dimineaţă un daimon cu ochii întredeschişi îi va desena ipostazele căderii de pe scară: fulg din aripa unui vultur tânăr rănit de lumină, petală de trandafir sălbatic, lebădă neagră sau balerină cu glezne de sticlă.
vocala ,,e’’ cu luciu de schiavonă
mi-a sfârtecat odată-n noapte, pieptul
spre-a-mi zugrăvi pe frunte cu încetul
eseniana plângere slavonă
mi-a sfârtecat odată-n noapte, pieptul
spre-a-mi zugrăvi pe frunte cu încetul
eseniana plângere slavonă
în care află prostul şi-nţeleptul
că versul nu e leac ci beladonă
servită-n cupe roşii de-o gorgonă
ce-şi puse-n minte-a-ngenunchea poetul
cum i se-arată tânără şi goală
dansând şerpeşte sub privirea lunii
care de ciudă pare să se stingă…
abia de-ntinde mâna s-o atingă
şi-această principesă a minciunii
devine sfântă ca o catedrală
* schiavona – sabie purtată de gărzile dogilor veneţieni în sec. al 16-lea, gărzi care purtau numele de slavi dalmaţieni, iar mai târziu – schiavoni- după numele frumoaselor spade
datorită măiestriei cu care era lucrată, schiavona a câştigat popularitate în sec- al 17-lea în întreaga Europă devenind spada favorită a cavaleriei grele
te-au obosit prea desele riposte
tu mierii-i căutai luciri amare
dând suferinţei tragica splendoare
de-a polei trăirile anoste
tu mierii-i căutai luciri amare
dând suferinţei tragica splendoare
de-a polei trăirile anoste
era un fel de-autoflagelare
mutând în viitor acele foste
iubiri sărace, pui de bogdaproste
cu ochi frumoşi dar mâinile murdare
ridică giulgiul amuţirii, clipa
păşeşte iar’ în timp real, fecund
lăsând speranţa-n cerc să se dividă
dezleagă porumbelului aripa
eu curg spre spre cumpeni, nu te mai inund
ca îngerul ce lăcrima-n absidă